Elementul de compunere « post- » din termenul postmodernism defineste exact cuvantul ca atare, din punct de vedere istoric si tipologic. Postmodernismul vine dupa modernism, dupa o intreaga evolutie, sedimentata istoric, a literaturii. Intelesurile pe care acest prefix le vehiculeaza pot merge in doua directii: fie acela de ruptura, fie de continuitate.
Termenul a patruns pe scena literara romaneasca pe la mijlocul anilor ’80, mult mai tarziu fata de data de debut in alte culturi occidentale. Aparitia sa in Romania s-a facut ca urmare a unei nevoi imperioase. De altfel, trecerea de la modernism la postmodernism in literatura romana a avut anumite motivatii care sunt structurate de criticul Ion Bogdan Lefter in trei etape. Prima dintre ele priveste adoptarea unei atitudini moderniste in ce priveste literatura dupa anul 1880. Fie ca e vorba de poezie, prin « ‘depersonalizarea’ eului ‘narator’, refugiat in sfere abstracte » , sau despre proza, care cunoaste acum o atomizare a persoanei in cursul introspectiei dilatate, pe filiera proustiana si joyceana.
Cea de-a doua etapa care marcheaza evolutia spre postmodernism este reprezentata de epuizarea resurselor si a formelor de exprimare ale modernismului in anii ‘60-’70. Astfel, literatura era nevoita sa cunoasca un alt curent, sa descopere, intocmai unui serial, continuarea care sa explice suspansul.
In final, a treia etapa precizata de Lefter priveste noua democratie a limbajului literaturii, o etapa in care se subliniaza nevoia si beneficiile de deschidere catre ‘autenticitatea’ lumii.
Mai mult decat atat, el numeste ‘simptome’ caracteristicile postmodernismului in literatura anilor ’80-’90, iar acestea sunt « ‘intoarcerea autorului’ in text, rebiografizarea persoanelor gramaticale printr-o noua angajare existentiala, implicarea mai acuta in realitatea cotidiana, de aici si acum, evitarea capcanelor ‘naivitatii’ confesive prin deconspirarea mecanismelor textuale si atingerea […] a unui patetism mai profund. »
Din punct de vedere stilistic, postmodernismul extinde narativitatea asupra poeziei si criticii, mai ales sub forma jurnalului, iar metafora, atat de apreciata si de folosita in modernism, este exclusa. Mai mult decat atat, se observa aparenta ironiei, a multistilismului, se face uz de supraetajarea textuala, de citate, colaj, pastisa, parodie.
O enumerare asemanatoare de termeni care definesc postmodernismul se gaseste si la criticul Mircea Cartarescu. El reia, de fapt, 11 puncte pe care Ihab Hassan le considera trasaturi definitorii ale curentului. Astfel, vorbim despre indeterminare in postmodernism ca transformare a operei de arta in obiect de larg consum, despre fragmentare ca divizarea artelor, ca discontinuitatea textului, ‘fie el literar, muzical sau plastic’ , fragmentare ca adevaruri partiale. Apoi, el identifica decanonizarea literaturii si a culturii, inventariaza de asemeni si ceea ce numeste ‘lipsa-de-sine’ – sau atunci cand subiectul insusi este o fictiune.
In continuare, Cartarescu pune accentul pe un punct destul de important, si anume lipsa unui referent pentru artistul postmodern. Operele postmoderne pot fi deci complet nereferentiale sau fals referentiale. Ele pot fi, de altfel, si ironice, intrucat “in postmodernism insa, ironia se generalizeaza, devenind insasi substanta operelor artistice.” El nu cunoaste limite, artistului postmodern ii este permisa orice ironie, insa ironia de care vorbim nu are veleitati social-politice directe.
