Un important monument al culturii universale si sumeniene este ciclul de legende dedicate eroului Ghilgames.Acest ciclu poarta numele de “Epopeea lui Ghilgames” .Ghilgames era rege al orasului URUK, astazi se numeste WARKA. Legenda îl considera ca fiu muritor al zeitei NINSEN. Opera este incompleta dar are o substasnta spirituala deosebita rar întâlnita în literatura antichitatii.
Moartea prietenului cel mai bun,Enkidu, îi va dezvãlui eroului propriul suflet precum si de finitudinea sa 'Oare nu tot asa voi muri, ca Enkidu, si eu însumi? Mi s-a strecurat în mãruntaie tristetea, mã tem de moarte si fug în pustie".
. Ceea ce reprezenta o anexã a eului-trup iese din ascundere si se aratã ca atare. Sufletul lui acum renaste, iar pentru o clipã, eroul îsi uitã trupul: iatã revelatia sufletului. Aceasta provine din constiinta mortii, adicã din încheierea revelatiei trupului. A întelege cã trupul moare reprezintã finalul în miscarea eului-trup cãtre sine,aici descizandu-se un orizont de existentã cu douã dominante: resimtirea durerii mortii altuia si speranta nemuririi. Prima - resimtirea durerii mortii Altuia - dovedeste faptul cã trupul este depãsit. Durerea este în corpull propriu, dar apare ca o rezonantã a "durerii de moarte", de aceea este r-simtire. În poem acest moment este reprezentat de tânguirea lui Ghilgamesh: "Luati seama, bãrbati, luati seama, luati seama, bãtrâni dregãtori ai împrejmuitului Uruk! Pe Enkidu, pe prietenul meu, îl plâng. Ca o bocitoare, plâng amarnic …" A doua dominantã - speranta nemuririi - semnaleazã încercarea de a depãsi în mod radical trupul, dar nu în sensul cã acesta va dispãrea, atunci când sufletul va deveni nemuritor, ci pentru cã el îsi pierde iremediabil statutul anterior, anume identitatea sa cu eul individual. În poem, acest al doilea moment este reprezentat de cãlãtoria lui Ghilgamesh cãtre locul în care se aflã Utnapishti (Noe mesopotamian), cel care a devenit nemuritor pentru cã a supravietuit potopului, pentru cã a fost un ales al zeilor.
Necâstigarea nemuririi în final - cãci Ghilgamesh nu va fi în stare sã pãstreze "floarea nemuririi" - dovedeste cã revelatia trupului este, pentru Ghilgamesh, coplesitoare. O clipã, el si-a reprezentat eul sãu ca suflet. Dar clipa aceasta a trecut, iar el se întoarce la sinele anterior, se întoarce la sine, la Ghilgamesh cel cu trup puternic. Fãrã îndoialã, eul sãu este, acum, dupã cele douã experiente, mai bogat decât la început. Dar sufletul, desi revelat, nu va avea puterea de a deveni eul însusi. De ce eroul nu a dobândit nemurirea? Pentru cã nu s-a eliberat de sine ca trup, pentru cã trupul i-a concentrat întreaga existentã, pentru cã existenta închisã (blocatã) înauntru este un dat care nu poate fi depãsit decât prin moarte.
� � � � Existã însã în poem, în partea lui finalã (XII Enkidu în infern), o recuperare a experientei de revelare a sufletului. Enkidu revine în acest tãrâm pentru a dezvãlui lui Ghilgamesh câteva fete ale tãrâmului de dincolo. Dar revine nu Enkidu-trupul, ci Enkidu-sufletul. ,acesta este supus "legii pãmântului", legii tãrâmului de dincolo. Scenariul cu sensuri esoterice si învelit într-un limbaj initiatic, activat în final, revine, de asemenea, la un simbol prezent la începutul poemului: simbolul tobei, al instrumentului folosit de Ghilgamesh pentru a-i chema la luptã pe bãrbatii Urukului. Enkidu vrea sã treacã în tãrâmul subpãmântean pentru a-i aduce prietenului sau toba si betisorul de tobã. E o încercare de salvare a eului-trup al eroului neînstãpânit în orizontul revelatiei sufletului pentru cã a ratat nemurirea. Desi neîntãritã prin nemurire, revelatia sufletului nu este cu totul stinsã. Dar ea lucreazã oarecum negativ..În privinta asezãrii în concept a sufletului, trupului si relatiei dintre ele, Poemul lui Ghilgamesh dã seama de douã experiente: revelatia trupului (simtirea de sine ca trup) si revelatia sufletului (simtirea de sine ca suflet).