În cadrul managementului resurselor umane, organizarea şi amenajarea locului de muncă, limitele capacităţii omului sunt puse în corelaţie cu munca de către ERGONOMIE.
Ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, o dată cu sporirea considerabilă a complexităţii muncii dar şi a cerinţelor umane (umanizarea muncii), perfecţionarea şi fundamentarea organizării şi conducerii producţiei şi a muncii pe baze raţionale (ştiinţifice) sunt esenţiale.
Amenajarea locului de muncă presupune o cooperare multidisciplinară, care are ca scop adaptarea reciprocă a omului şi muncii.
Termenul de ERGONOMIE provine din gr. ERON=MUNCĂ şi NOMOS=LEGE; el a fost adoptat la Oxford, în 1949.
Profesorul METZ de la Universitatea din STRASSBOURG a definit ERGONOMIA ca fiind “ansamblul integrat de ştiinţe susceptibile să furnizeze cunoştinţele asupra muncii umane, necesare adaptării raţionale a omului în muncă şi a muncii la om”.
Alţi autori definesc ERGONOMIA ca având drept obiect: ”omul în ambianţa în care munceşte” sau “munca în raport cu toate aspectele umane”.
La rândul său, MONTMOLIN consideră ERGONOMIA ca “tehnologia de comunicaţie în sistemele om-maşini. Este o tehnologie ,deci mai puţin decât o ştiinţă dar, mai mult decât o tehnică. Ea foloseşte un ansamblu de ştiinţe (fiziologia muncii, psihologia muncii, patologia muncii, matematica) şi de tehnici (analiza muncii)”.
Alţi autori, între care I. R. JONG (Amsterdam), consideră că “...ergonomia reprezintă aplicarea ştiinţelor biologice din domeniul anatomiei, fiziologiei, psihologie experimentale şi medicinei profesionale, cu scopul de a realiza un sistem om-maşină deci un raport corespunzător între solicitări şi capacitatea de muncă, în interesul muncitorilor şi al productivităţii muncii”.

Toate aceste definiţii pun în evidenţă două idei principale:
a) caracterul multidisciplinar al ergonomiei;
b) necesitatea studiului sistemului om-maşină.
De altfel, în ultimele decenii, obiectul ergonomiei s-a deplasat de la accentul pe studiul mişcărilor în muncă spre studiul mai complex al sistemului om-maşină. Deci, se manifestă tendinţa pentru munca de percepere, supraveghere şi control, concomitent cu scăderea efortului muscular, a muncii fizice, manipulative.

1. OBIECTUL ERGONOMIEI. REPERTORIUL ERGONOMIC. RAMURI.
a) studiul muncii sub aspect fiziologic, antropologic şi higenic;
b) antropometria (topoergonomia) orientată spre dimensionarea optimă a maşinilor, organelor de comandă, locurilor de muncă, mobilierului, factorilor de ambianţă fizică;
c) ergonomia informaţională orientată în special spre psihologie centrată pe cognivitate, perceperea şi procesele intelectuale (mentale) de gândire şi decizie legate de producţie;
d) ergonomia biologică (bioergonomia), unde accentul se pune pe fenomenul de oboseală în relaţie cu durata muncii, a repausului, munca în schimburi, de noapte, în ture;
e) ergonomia euristică, centrată pe cooperarea operator/calculator;
f) ecoergonomia, care, deşi nu este folosită ca denumire în lucrările actuale, este extrem de importantă; ea se centrează pe relaţia mediu general (ecosistem) şi mediul muncii (ergosistem), acesta din urmă fiind integrat ecosistemelor.





2. ERGONOMIA DE CORECŢIE ŞI ERGONOMIA DE CONCEPŢIE
În funcţie de faza sau etapa în care se găseşte sistemul om-maşină (proiectare sau producţie) se pot deosebi două ramuri fundamentale ale ergonomiei:
a) ergonomia proiecţională (de concepţie);
b) ergonomia de corecţie.
• Ergonomia de concepţie are în vedere proiectarea optimă a sistemului om-maşină ţinând seama de o sumă de criterii ergonomice.
• Ergonomia de corecţie (ergoterapia) se referă la intervenţia într-un sistem om-maşină, deja funcţional. Prin echipe polispecializate, ergonomia de corecţie studiază toate elementele instalaţiei, mobilierului, mediului de muncă, organizarea muncii spre a depista aspectele nonergonomice. De asemenea, analizează aprofundat cauzele care au contribuit la deteriorarea, uneori catastrofică, a sistemului om-maşină sau om-loc de muncă (accidentele), a bolilor profesionale. În ultima vreme, ergonomia de corecţie şi-a integrat şi alte domenii, care aparţin unor ştiinţe specifice (absenteism, fluctuaţie, procesul muncii - sub aspectul timpilor şi mişcărilor), întocmeşte monografii profesionale (ergotopomonografii, de fapt), analiza funcţiilor şi a locurilor de muncă şi execută examenul caracterologic al salariaţilor.
Ţinând seama de aceste aspecte, ION PETRESCU dă o definiţie mai cuprinzătoare ERGONOMIEI: “ergonomia este ansamblul integrat al ştiinţelor care permit obţinerea cunoştinţelor privitoare la muncă umană, necesare pentru fundamentarea raţională şi optimă a adaptării muncii la om şi a omului la meseria sa, în scopul creşterii continue a productivităţii muncii sociale, în condiţiile economisirii efortului uman”.
Revenind la ergonomia de concepţie şi de corecţie, se poate afirma caracterul complex şi dificil al acestor obiective (proiectare şi corecţie). În general, de ergonomia de concepţie se preocupă institutele de cercetare-dezvoltare-inovare sau/şi cele de proiectare, deci cei care concep şi proiectează mijloace de muncă şi obiecte ale muncii, ţinând seama de diviziunea şi specializarea muncii. Ea are o valoare anticipativă şi inovatoare în proiectarea sistemului “om-maşină-tehnic-productiv”.

3. PRINCIPIILE ERGONOMICE REFERITOR LA ECONOMIA DE MIŞCĂRI
Experienţa şi preocuparea specialiştilor pentru studierea metodelor de muncă au permis definirea unor principii de bază pentru economia de mişcări, formulate la începutul secolului trecut de către FRANK GILBERT, completate şi dezvoltate ulterior.
Aceste principii ergonomice ale economiei de mişcări sunt:
a) simetricitatea mişcărilor mâinilor şi braţelor, simultaneitatea şi continuitatea mişcărilor;
b) mişcările să fie cât mai uşoare, mai scurte şi mai rare;
c) mişcările să aibă o succesiune logică;
d) locul stabil al uneltelor şi materialelor (fix, bine precizat);
e) utilizarea gravitaţiei (sursă de energie ce nu costă nimic);
f) securitatea muncii (simplifică munca).
Pe lângă aceste principii ergonomice s-au mai enunţat şi următoarele CONSIDERENTE privind ergonomia de mişcări:
a) operatorul uman trebuie să poată lucra aşezat sau în picioare după bunul său plac;
b) levierele, volanele, manivelele, contactele, robineţii trebuie să fie uşor de mânuit/uşor accesibili;
c) trebuie eliminată necesitatea de a controla muscular şi mintal mişcările, în acest scop folosindu-se rigle, opritoare, îndreptare, ghidaje;
d) combinarea mai multor unelte;
e) condiţii de muncă favorabile elimină risipa de energie prin ameliorarea factorilor de ambianţă;

3.1. PRINCIPII PRACTICE ale economiei de mişcări

A. Economia de mişcări în folosul corpului

a1. mişcarea simultană a mâinilor şi braţelor:
­ începerea şi terminarea simultană a mişcărilor pentru ambele mâini;
­ mâinile să nu rămână inactive, în acelaşi timp;
­ mişcările braţelor să fie simetrice/simultane.

a2. cheltuieli minime de energie:
­ să se mobilizeze cele mai mici mase musculare;